Egoul ca monstru lăuntric în poemele lui Jalāl adDīn Muhammad Rūmī și Mahmūd Shabestarī

În filosofia orientală, egoul este înţeles ca o falsă identitate şi ca un „nod” în fluxul existenţei, constituind obstacolul major în calea eliberării din suferinţa ciclică a lumii. În fapt, egoul e un mod subiectiv de a interacţiona cu universul înconjurător, fiind cauza haosului microcosmic. Egoul implică o manifestare a multiplicităţii înţeleasă ca separare (pe de o parte: eu-tu, eu-ceilalţi; pe de altă parte: un anumit eu în contradicţie cu un alt eu), iar contradicţiile şi suferinţa îşi au rădăcina în tendinţa de a privi existenţa individuală ca fiind separată de existenţa universală. În anumite poeme persane tradiţionale avem de-a face chiar cu o asociere a propriului ego cu un monstru lăuntric. Fiind înţeles ca o imagine distorsionată a unei anumite realităţi, monstrul lăuntric apare ca fiind o reprezentare denaturată a sinelui autentic. În cadrul acestui articol, mă voi limita doar asupra analizei problemei anterioare în cadrul unor versuri ale poeţilor Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī şi Mahmūd Shabestarī.