Cuvântul timpului sau despre imaginea vieţii în vechile cronici

Abstract

Marii cronicari ai Moldovei, Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, reprezintă, prin scrierile istoriografice pe care le-au elaborat, secţiunea de aur a literaturii române vechi din secolul al XVII-lea şi din primele decenii ale celui următor. Textele lor „au meritul capital de a fi construit, prin epica lor nonficţională, care istoriseşte fără să inventeze, secvenţe importante ale traseului povestirii culte româneşti”. Întoarcerea către propriul trecut, în efortul de a povesti faptele „de la începuturi”, înţelegerea istoriei ca depozitară a unor modele/fapte/exemple necesare prezentului, dar şi viitorului, apelul constant la învăţături şi pilde din gânditorii Antichităţii, aplecarea spre reflecţie, spre lumea interioară a omului – sunt tot atâtea indicii care le îndrituiesc factura umanistă. Viaţa omului, viaţa lumii, sunt cele două dimensiuni concentrice pe care se axează discursul narativ, cronicile ilustrând, pregnant şi tulburător, cât să nu să treacă cumva cu uitarea, lucrurile şi cursul ţării. Revenim din timp în timp la vechile texte, pentru că ele, incitante şi revelatoare, ne apropie de universul lumii de ieri şi ne ajută să-l prefigurăm pe cel al lumii de mâine