REZILIENȚA INFRASTRUCTURILOR CRITICE DIN CADRUL SISTEMULUI ENERGETIC NAȚIONAL ÎN SCOPUL ASIGURĂRII SECURITĂȚII ENERGETICE ȘI NAȚIONALE

Abstract

Securitatea energetică și, implicit, arhitectura energetică regională, compusă din infrastructuri critice energetice (stații electrice și linii electrice aeriene, la tensiunea de 400 kV), pot suferi diferite mutații și transformări, determinate de eventuale sincope în extragerea, transportul și valorificarea resurselor energetice și a energiei, din cauza dinamismului energetic. Vulnerabilitatea acestor infrastructuri critice energetice generează o serie de riscuri și amenințări la adresa lor, periclitând astfel viața societală, creând disfuncționalități și generând daune extreme, aduse statului. Infrastructurile critice energetice devin astfel indispensabile societății, fără de care statul și mecanismele lui nu pot funcționa și asigura bunăstarea societală, iar protecția lor devine obiectiv major național și european, determinând reprezentanții statelor membre ale Uniunii Europene să ia măsuri în direcția identificării și gestionării oricărui risc sau amenințare. În fața vulnerabilităților, amenințărilor și riscurilor cu care se confruntă România în noul context geopolitic dinamic, turbulent și impredictibil, de securitate globală, regională și euroatlantică, pe fondul crizei militare și sanitare, amplificat de criza energetică mondială, manifestată prin creșterea nefondată și neașteptată a prețului energiei, statul român ar trebui să dețină o strategie de consolidare a rezilienței infrastructurilor critice energetice, bazată pe predictibilitate, flexibilitate, continuitate, adaptabilitate și reziliență.